Am evitat mult timp, să dau curs invitației tale, Maria, buna mea prietenă, de a scrie ce sau poate mai bine spus ce NU am înțeles din viața aceasta. M-am aflat de multe ori în situația de a nu avea imboldul necesar, fie din prea multă oboseală sau pur și simplu din lipsă de timp. Acum însă, cum nu pot scăpa de tine, am decis să aștern o parte din concluziile trase, ca urmare a experienței de viață dobândite, de până acum.
Mărturisesc că am încetat de mult să caut un sens al vieții, să tâlcuiesc anumite experiențe sau să–mi încarc mintea și sufletul cu întrebări care poate astăzi au un răspuns, iar mâine cu siguranță altul. Am înțeles că este bine să trăiești în prezent, liber de povara trecutului și de gândurile viitorului.
Am înțeles că prietenii adevărați sunt rari, dar sincer, nici că aș fi vrut să fie în alt chip. Cred cu tărie în vorba aceea, puțin dar bun. Am constatat cât de important este să aparții unui colectiv, să ai parte de colegi deosebiți, alături de care poți progresa atât din punct de vedere al meseriei, dar mai ales ca om. Mă încearcă și acum o nostalgie dulce când mă gândesc la începutul meu în administrația publică, unde tu, Maria mi-ai fost, pe rând, dascăl, prieten și mamă. Cum prin intermediul tău am întâlnit-o pe Mihaela care a fost alături de mine între-ale „mămiciei” și cu ajutorul căreia am răzbit nu de puține ori. Definesc perioada în care am fost colega voastră, ca fiind una idilică și vă mulțumesc pentru sprijinul și acceptarea cu care m-ați încojurat atâția ani. Despărțirea de voi, deși una voită, mi-a arătat și o față neplăcută a mediului din instituțiile publice unde, câteodată, din păcate, nu se pune preț pe calitatea umană sau profesională și unde ideile bune nu își au locul sau unde munca asiduă nu are valoare. Dar să revenim la lucruri mai pozitive.
Venirea pe lume a fetiței mele a schimbat profund și iremediabil modul în care văd și simt lumea. M-a învățat să mă bucur în moduri în care nici nu visam, m-a învățat să iubesc mai presus de cuvinte și m-a învățat că sănătatea este un dar, pe care mulți îl primim, dar nu știm să-l prețuim decât atunci când nu îl mai avem. Poate am devenit mai puternică deși în acest moment nu mă simt. Poate am învățat să am mai multă răbdare în a asculta, deși cred că la acest capitol mai am mult de muncit.
Cert este, că fără fetița și soțul meu, familia mea, eu nu mai sunt eu. Eu am devenit NOI, lucru care mă bucură și mă motivează în fiecare zi.
Am constatat că viața are un mod ciudat de a te pune la încercare, precum marea aduce scoici nemaivăzute la mal, așa și viața ne aduce oameni meniți să ne aline sau dimpotrivă să ne testeze valorile și credințele.
Am înțeles că nimic nu este definitiv. De cele mai multe ori toate au o rezolvare chiar dacă acea rezolvare nu este pe placul nostru.
Viața m-a făcut să înțeleg că îmi plac oamenii care spun puține, dar fac lucruri multe și bune, oameni ai acțiunii cum îi numesc eu. Îmi plac oamenii deschiși, care se acceptă așa cum sunt, oameni care luptă pentru ceva și îi motivează și pe cei din jurul lor în acest sens. Simt că nu mai am timp pentru prea multă complezență, pentru salvat aparanțele, pentru dualitate, pentru fățărnicie și pentru infatuare.
Am schimbat zgmotul cu liniștea, pe care o prefer adesea. Nu mă înțelegeți greșit, prefer și zgomotul, zgomotul valurilor, al vântului printre crengi, al ploii liniștite și mărunte într-o zi călduță de primăvară. Nu las deoparte zgomotul ideilor îndrăznețe, al oamenilor care prin freamătul lor ne molipsesc de viață, și când zic viață mă gândesc la toți acei oameni care ne uimesc, zi de zi, prin voința lor, prin dedicarea lor, prin talentul lor. Restul, cei care se îmbată cu deșertăciune, material și frugal devin zgomot de fundal.
Consider că înaintarea în vârstă ne oferă acest drept de a face selecție în rândul camarazilor de drum, pentru că, să fim onești, la sfârșitul zilei, săptămânii, anului …. la sfârșitul vieții, rămânem doar cu ceea ce am ales…noi pentru noi.
12.02.2024
